nimic mai mult.
Mi-am promis că nu voi pierde din nou! Da, parțial am cîștigat o bătălie pierdută încă de la început citind aceste “voci” ce își impun dreptul de a rămane în imortalitate deghizînduse perfect printr-un nickname sau email dînd ușor capul în jos în spatele monitorului. N-am știut pînă acum că gustul unei victorii poate fi și amar, să nu fii singurul care trece cu povara apăsării printr-un destin ce parcă nu-și gasește blestemul, nu e nici pe departe o alinare. Ar trebui să mă simt mai bine știind că nu doar eu mă simt așa, știind că am putut reda ce am simțit exact în aceea clipă și am fost înțeleasă de alții, deci chiar am simțit!. Aș fi fost poate mai resemnată dacă aș fi știut că peste tot în jurul meu lumea are parte de senin și doar eu nu pot atinge acea lumina ca o renegată într-o lume ireală condamnată la realitate…un șir neterminat de căutări, așteptări și inutile regăsiri , parcă din disperare în spatele unei speranțe pierdute definitiv sau poate rătăcite pe alte fețe. Lacrimi?… De ce nu?. Plîng de o veșnicie și înca nu am gasit acele lacune care asezîndu-se unele peste altele capătă puterea de a-mi seca plînsul…. pînă la urma asta e tot ce mai rămane – un șir de lacrimi ce-mi brăzdează nestingherite obrazul ori ce cîte ori îi vine să o facă , ca o stenograma a frînturilor sufletului înecat intr-un geamat mut. “Un om care nu mai poate plînge”?! Nu poate fi decît… un “nimeni”. “Nimeni” nu a plîns destul vreodata ci doar a plîns pînă la capăt, poate doar între un suspin și o lumină slabă lucitoare mai găsești un gram de putere de a trai o convulsie de clipe, însă realitatea nu se ascunde și revine de fiecare dată, împuternicită de destin, cu toată ploaia care mai devreme îți creiona chipul. Peste toate timpul, cu sau fără drepturi, își ia autoritar tributul și judecă tot trecutul. …respir un aer poluat de amintiri. mi-e dor.
